Investigație

Cerșetorii, liberi la infracțiuni

           

Alertă Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal, de la 1 februarie 2014, numărul cerșetorilor din Timișoara ar putea crește considerabil.

Vagon al unui tren din Timișoara

Noul Cod Penal a eliminat articolul 320, articol care prevedea ca cerșetoria să fie sancționată cu închisoarea de la o lună la 3 ani.

Potrivit noilor reglementări, se sancționează doar exploatarea minorilor sau a persoanelor cu dizabilități fizice sau psihice. Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda (art. 215, referitor la exploatarea cerșetoriei) .

Gara de Nord

Conform unui raport publicat pe site-ul Politiei Locale, încă de la începutul anului s-au făcut descinderi în clădirile abandonate sau în locurile în care se știa că sunt adăpostiți cerșetorii dar și oameni fără adăpost sau aurolacii.

Deși sunt aplicate amenzi, acestea rămân neplătite, cei mai mulți cerșetori neavând acte de identitate.

Acest lucru îi încurajează și, după ce sunt eliberați, se întorc din nou pe străzile Timișoarei.

Marica, croitoreasa cea vitează

 Marica este una dintre cele mai cunoscute persoane din Piața Timișoara 700. Oamenii spun despre ea că, în perioada comunistă, a fost o croitoreasă de soi a orașului. Ar fi avut un copil care i-a murit și, din cauza asta, a suferit un șoc. De atunci, și-a creat o lume a ei. Până anul trecut, mergea pe străzi însoțită de doi câini. Acum nu-i mai are. I-au prins hingherii. 

Deși este o fire prietenoasă, Maricăi nu-i place modul în care se îmbracă tinerii din ziua de azi. “ Ia să-mi dai un ac și-o ață. Îți cos eu genunchii ăia rupți. Dar unde ai căzut așa rău? Te-a mușcat vreun câine? Ce ai pățit? ” , o apostrofează pe una din tinerele comerciante. 

Marica nu cere bani, ea primește. Foarte rar o auzi cerându-ți câte o țigară. E linișită și amuzantă. Cei care o cunosc spun că locuiește într-unul din adăposturile din Timișoara- Pater Jordan. Mereu curată și bine îmbrăcată, Marica este una din prezențele bine-primite în rândul comercianților din Piața 700.

Marica, croitoreasa din Piața Timișoara 700

Gara de Nord, refugiul celor fără adăpost

Printre locurile preferate de cerșetori se numără Gara de Nord. Vagoanele abandonate au devenit noua lor casă.

Vagon abandonat pe șine

“Sunt aici de 3 ani. Mai vine poliția, din când în când. Dar vagoanele astea sunt abandonate aici. Le dau la fier vechi. Mai întâi le ard. Și ne spun nouă să plecăm. Plecăm o zi-două și-apoi revenim. Unde să mergem? ”, mărturisește Andrei Boghy.

De meserie templar, Andrei Boghy își amintește cu nostalgie anii petrecuți acasă, la Zalău. “ Nevasta m-a părăsit. Nici eu n-aș fi stat într-o relație cu-n bețiv. Avem un copil de 14 ani. Anul trecut am fost acasă, în vizită. Dar nu m-aș putea întoarce definitiv. Nu mai sunt omul care eram. ”

Colțul lui Boghy

Andrei nu cerșește într-un loc anume, merge peste tot. Dar mai găsește și de muncă cu ziua, câteodată. “ Aici în gară mai vine unul-altul și te cheamă la muncă cu ziua. Alții merg la stână. Dar eu sunt templar, nu le am eu cu oile. Dacă nu vine nimeni, doar n-o să mor de foame, nu? Merg și eu și mai cer la câte unul pe care-l văd mai răsărit “.

Face, zilnic, cam 100 de lei. Spune că-și cumpără haine și tutun. Dar și băutură. Merge la cramă, că e 5 lei litrul de țuică, nu e mult.

            Nu vrea să i se facă poze. Ca marea majoritate, consideră că identitatea unui cerșetor nu trebuie descoperită în totalitate.

Poliția Transporturi Feroviare, între lege și ezitare

Polițiștii din cadrul  Poliției Transporturilor Feroviare (PTF) se întâlnesc zilnic cu aceeași problemă: odată alungați, cerșetorii nu numai că se întorc, dar mai aduc și câte un prieten nou.

Sediul PTF

“ Știm de cazurile acestea. I-am sancționat de fiecare dată. Unii dintre ei nu au acte, deci amenda nu-i validă. Cei mai mulți sunt liniștiți, nu fac scandal, nu tulbură ordinea liniștii publice. Uneori se mai îmbată, iar atunci se mai produc scandaluri, dar nimic mai grav de-atât. În colaborare cu Poliția locală, avem grijă ca ei să meargă în adăposturile de tranzit. Dar cei mai mulți pleacă de acolo, nu se pot desprinde de viața de stradă”,  declară Mihai Enea, polițist în cadrul PTF.

Adăpostul de tranzit și fundația Timișoara ‘89

Odată săltați, cerșetorii sunt trimiși la adăposturile de tranzit din localitate. Timișoara ’89 este unul dintre aceste adăposturi. 

Fundația Timișoara’89

Înființată la 30 decembrie 1989, de către Petru Ilieșu, Timișoara ’89 are drept scop ajutorarea celor fără adăpost. Având doar 24 de locuri, fundația găzduiește pe timpul iernii un număr dublu de solicitanți.

“Vin iarna și sunt toți înghețați. Căci vara mai găsesc pe unde să doarmă, dar iarna e greu că-i frig. Nu putem să-i refuzăm. Mai punem saltele pe jos, mai dorm doi în pat. Orice numai să nu stea afară ” , declară Oana, asistent social în cadrul fundației.

           

Pe lângă găzduire, Timișoara ’89 asigură și masa acestora, dar și alte servicii. “ Avem sponsorizări constând în alimente, venite de la diverse magazine locale. În cadrul fundației avem o bucătăreasă- care asigură cele 100 de porții zilnice, pentru că vin la masă și cei care nu sunt găzduiți aici, oameni din afară. De asemenea, avem un psiholog care se ocupă cu reintegrarea în societate a subiecților noștri. De la anchete sociale până la cărți de identitate provizorii. Ba chiar și locuri de muncă stabile. Ne ocupăm de toate.”

           

Origini

Sunt oltean în Timișoara. Dacă citiși asta și-ți veni vreun banc în minte, înseamnă că tu ești cel căruia trebuie să mă adresez.
De vreun an și jumătate, ascult ipoteze despre cum noi- oltenii, venim în cantități industriale și ocupăm teritoriul bănățean, despre cum vrem să devenim șefi sau despre cum ocupăm locuri de muncă care li s-ar cuveni celor din Banat…
Oameni buni, nici noi n-am venit aici de bine ce ne era acasă, nici voi nu sunteți dați la o parte de buni ce sunteți.

Mehedinți, Drobeta Turnu Severin. De-acolo vin. O zonă pe care au mâncat-o, de-a lungul anilor, toate guvernările. Fără vreo excepție.
Un oraș care, de sărbători, are străzi luminate cu mii de beculețe în timp ce în ( unele) case pâlpâie doar o lumânare.
O zonă în care istoria se pierde în ceață, deși avem castrul, podul lui Traian, amfiteatrul și termele… deși îi avem pe Costescu, Țițeica, Gomoiu, Jianu și Odobleja.
Da, plecăm care pe unde apucăm. Plecăm să ne construim un viitor, să nu ajungem să le plângem de milă copiilor noștri.
Venim la muncă sau la studii, nu la cerșit! Și ne întoarcem mereu acasă, cu drag și dor.
Ne întoarcem la Dunăre și ieșirile în port… la județul cu Porțile de fier… la Universitatea Craiova… la orașul fără locuri de muncă și la vecinii care, în ciuda asta, nu au cazier…
Mulți ne-ntoarcem la bunicii uscați de bătrânețe care, atunci când pleci de-ACASĂ, îți spun să nu uiți nicicând de unde ai plecat.
Și-atunci, oare cum aș putea? Cum aș putea să-mi uit graiul și perfectul simplu?
Vă rog, dar chiar vă rog: nu ne mai învățați să vorbim. Știm cum să o facem, de asta o facem.
De unde toată pornirea asta? Întâmplări ar fi multe, dar o redau pe cea mai recentă: în timp ce căutam un taxi pentru o bătrână care abia-și ducea bagajele, un stimat taximetrist mă întreabă cu jumătate de gură:
Stimatul: - Dar nu sunteți bănățeancă, așa-i?
Eu: - Nu.
Se uită la mine și mă simt precum un cal expus la vânzare, în așteptarea unui expert în carii…
Stimatul: - Mda, se vede…
Eu: - Vă rog, sunteți liber sau nu?
Stimatul: - Da, intrați.
 (intru în mașina stimatului și-l ghidez înspre locul în care aștepta bătrâna )
Stimatul: - Dar dacă tot ați venit aici, ar trebui să învățați să vorbiți românește.
Eu: - Folosesc perfectul simplu, un timp prezent în gramatica limbii române. Cred că știu perfect românește.
Stimatul: - Perfectul simplu se folosește numai în trei cazuri. Atunci când se predă, atunci când se ascultă și atunci când se recapitulează. Ai înțeles, păpuȘe?
Mii de tunete și fulgere!!! Dacă nu ajungeam la locul dorit, i-aș fi dat un pumn între ochi.
Ies din mașină, o ajut pe mamaie să urce și, ca să nu rămân datoare, mă adresez stimatului:
- Am înțeles. Dumneata faci parte din categoria celor cărora nu li s-a predat, care nu au ascultat și nici nu au recapitulat nimic vreodată. O zi bună. Și plecai.

Visuri

Sursa imagine: http://andaclash.tumblr.com

   Astăzi, în timp ce eram in autobuz, am surprins o discuție. Un băiețel, cam de vreo 6 ani, ținea în mână o mașinuță albastră, cu sirenă. Dintr-o dată, făcând ochii mari- de parcă ar fi descoperit un mare secret, se întoarce înspre bărbatul de lângă el.
Băiețelul: - Tatiiii... când voi fi mare, voi fi un pompier strașnic!
Zâmbește plin de mândrie. ( Nu pot să nu zâmbesc și eu. Parcă-mi imaginez ce știre aș scrie despre el, peste ani. Despre cum un strașnic pompier a reușit să... )
Taică-su: - Lasă prostiile! Nu vei fi pompier. Vrei să mori ars? Lasă prostiile.
Băiețelul tresare surprins și zâmbetul îi piere. (Îmi pierd toată învălmășeala de idei și rămân gură-cască! E oare posibil?! )
    Băiețelul: Dar tati, pompierii au multă apă. Ei salvează oamenii și uneori le salvează și casele. Ei sting focul. Pe tine nu te-au învățat la grădiniță?
Zâmbește ușor încurcat.
Taică-su: Asta dacă au puțin noroc. Dacă nu, îi stinge focul pe ei! Ți-am zis să termini cu prostiile! Ce nu înțelegi?!
 Ăla micu’ e ușor descumpănit. Bărbia începe să-i tremure. (E momentul în care îmi vine să-i arunc o sumedenie de pumni în cap acelui mare nătărău. )
 Trec câteva minute în care băiețelul se uită când la mașinuță când la ta-su. Apoi exclamă, plin de încântare:
 -Ah, ce strașnic voi fi!
( Taică-su nu mai zice nimic; avea o față morocănoasă, putându-se duela în grimase cu Grinch. Zâmbesc. Epic! Uite cum să-ți aperi visul! Cu insistență!)
 Am mers încă două stații în + , doar ca să-l mai pot auzi. Dar nu a mai zis nimic. Privea mașinuța aia și murmura câte ceva, doar de el înțeles...
    Cred c-a fost printre cele mai frumoase momente pe care le-am surprins vreodată! Copilul ăla părea atât de hotărât, atât de sigur... dar ce se întâmplă cu ceilalți copii, cei sensibili, cei ușor influențabili?! Cei care rămân fără aripi chiar înainte de-a învăța să zboare?!
Indiferent de vârsta pe care ar avea-o, un copil are nevoie să viseze. Poate-ar trebui să existe o materie obligatorie, predată tuturor oamenilor: Cum să-ți apari visurile!